Eram nerăbdători şi totodată reticenţi. Fiind prima dată când părăseam ţara, nu ştiam la ce să ne aşteptăm, însă odată ajunşi la bordul avionului totul căpăta sens. Priveam răsăritul prin fereastra îngustă şi nu înţelegeam cum de soarele pare mai îndepărtat când îl priveşti din avion decât atunci când stai lipit de pământ şi priveşti spre înalt. Cerul era din ce în ce mai senin, iar noi eram cuprinşi de nerăbdare. În doar câteva ore aveam să ajungem în Bombarral, Portugalia. Eram la mii de kilometri distanţă de casă, în alte locuri, înconjuraţi de alţi oameni, alte obiceiuri…totul era diferit.<br /><br />După un drum obositor, aveam să ne cunoaştem familiile gazdă ce ne-au întâmpinat cu o neaşteptată bucurie, pregătiţi să descopere obiceiuri noi, iar noi să încercăm pe cât posibil ca pentru o săptămână să fim parte din acea familie.<br /><br />În următoarea zi aveam să spargem gheaţa activităţilor. După ceremonia de întâmpinare a elevilor şi a cadrelor didactice din celelalte ţări participante, am avut plăcerea de a constata că în ciuda contrastelor dintre noi, nu suntem chiar atât de diferiţi, având dorinţe şi preocupări comune.<br /><br />După mica noastră excursie în lumea ştiinţelor exacte, am pornit cu trenul spre Obidos, un sat medieval unde ai impresia că pentru câteva secunde aparţii unei lumi cu totul diferită de peisajul urban, un sat neatins parcă de puterea schimbării. Biserici impresionante, case vechi ce stăteau parcă adormite sub cerul înnorat, lăsându-şi zidurile descoperite privirilor noastre. Era linişte. Păşeam curioşi pe străzile înguste şi priveam cum picături de ploaie se scurg încet printre pietrele alunecoase, spălându-ne urmele ce nu făceau parte din peisajul acestui sătuc feudal. Ne-am plimbat fără grabă şi am admirat fiecare galben aprins fiecare nuanţă de portocaliu sau alb ce îmbrăcau pereţii caselor împodobite de nenumărate tufe de leandri şi trandafiri.