Miercuri, 04 Martie 2020 09:46

Istoric

Rate this item
(1 Vote)

In Ţara Românească, învăţământul se organizează începând cu anul când domnitorul Alexandru Ghica dă ordin să se înfiinţeze şcoli primare în toate satele principatului. La vremea aceea, învăţământul însă nu era obligatoriu. Şcoala funcţiona numai în timpul iernii (în perioada de la 1 noiembrie până la 31 martie), astfel încât, în restul anului, copiii să poată lucra alături de părinţi la muncile câmpului şi la îngrijirea animalelor.


Cum la sate, şi nu numai, în vremea aceea ştiutorii de carte puteau fi număraţi pe degetele unei mâini, sarcina predării a fost încredinţată preotului si cântăreţului de biserică, iar cursurile se ţineau în anexele neîncălzite ale :sfantului lăcaş sau în case particulare. Potrivit competenţei învăţătorului, şi disciplinele de studii se limitau la citire, scriere, aritmetică şi religie, iar în raport cu posibilităţile vremii, ca mijloace de învăţare, se foloseau groapa şi lada cu nisip, unde se făceau litere, cifre şi figuri geometrice cu băţul. In procesul de învăţare, se punea mult accent pe memorare, ceea ce imprima şcolii un caracter scolastic accentuat. Pentru munca lor, învăţătorii erau plătiţi de săteni.

Dacă ne gândim că şcolarul de astăzi este familiarizat din ciclul primar cu elemente de teoria mulţimilor şi că pentru scriere şi comunicare foloseşte calculatorul în locul lăzii cu nisip, putem înţelege mai bine cât a evoluat învăţământul românesc în cei 180 de ani de existenţă organizată şi ce fel de învăţătură transmitea şcoala primară abia înfiinţată. O bază de plecare era socialmente necesară.
In Osica de Sus, care avea statut de comună încă din anul 1820, şcoala s-a înfiinţat imediat după apariţia ordinului domnesc şi a început să funcţioneze încă de la 1 noiembrie 1838. Cele 239 de familii, cât avea comuna la acea vreme, trăiau euforia trimiterii pe băncile şcolii a unui număr de 38 de elevi, cărora li se deschideau cărări nebănuite în sfera cunoaşterii.

Din rândul lor urma să se formeze bruma de intelectuali de care ţara avea atâta nevoie.
Pentru a înţelege mai bine această nevoie de intelectuali, vom recurge la o singură comparaţie. La noi se păşea timid pe drumul spinos al alfabetizării, fără învăţători formaţi şi fără spaţii de învăţământ adecvate, în timp ce Franţa, ca să luăm un singur exemplu, avea Sorbona (Universitate celebră) încă din 1257, iar aceeaşi Franţa, în 1804 adopta codul civil al Iui Napoleon, cod care a fost folosit ca model de gândire şi organizare judecătorească multor democraţii ale lumii şi care este valabil şi în zilele noastre. Cum ar spune instinctiv tinerii noştri de astăzi: no comment!

Cum era de aşteptat, şcoala nu dispunea de local propriu şi de aceea, timp de aproape 60 de ani, cursurile s-au ţinut în localul Primăriei din Modorani, având ca prim învăţător pe Matei Gheorghe (1838-1844), preot, căruia i-a urmat Pană Popescu.
La numai zece ani de la înfiinţare, timp de 8 ani (1848 - 1856), şcoala îşi întrerupe activitatea din cauza frământărilor revoluţionare, dar şi din cauza celei de-a doua epidemii de ciumă venită la scurt timp după cea din anii 1830, din Tara Românească.

Asezarea scolii pe temelii proprii

Legea instrucţiunii din 1864, de pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, aşează învăţământul românesc pe noi coordonate. Foarte important este faptul că de la acea dată învăţământul primar devine obligatoriu, are caracter general, în sensul că el cuprinde pe toţi copiii şi este gratuit, adică învăţătorii nu mai sunt plătiţi de către săteni, ci de către societate, care preia şi cheltuielile materiale necesare pentru susţinerea şcolii. Prin aceeaşi lege, se deschid perspective pentru dezvoltarea învăţământului secundar şi a celui superior.

Cum însă o parte din ţărani nu au înţeles sensul obligativităţii învăţământului primar pentru emanciparea ţării, în anul 1893, Take Ionescu introduce în legea învăţământului, pedeapsa cu închisoarea pentru cei care nu-şi trimit copiii la şcoală. In plus, pentru a sprijini construcţia de localuri pentru şcoli, în anul 1896, înfiinţează "Casa şcoalelor", ca instituţie de finanţare a învăţământului.

Măsura a fost pusă imediat în aplicare întrucât, din fondurile acestei instituţii, în acelaşi an, se construieşte la Osica de Sus, Şcoala din Vale. Localul dispunea de 3 săli de clasă şi o locuinţă pentru director. Reparată în mai multe rânduri şi modernizată, şcoala funcţionează şi în prezent.
In anul 1889, la şcoala primară de gradul II din Osica Mare (de Sus) funcţiona un singur învăţător. Acesta era Marin Trandafirescu, primul învăţător de profesie al comunei, în anul 1889, la şcoala primară de gradul II din Osica Mare (de Sus) funcţiona un singur învăţător. Acesta era Marin Trandafirescu, primul învăţător de profesie al comunei, care funcţiona la şcoală din anul 1874. Aşa după cum descrie Constantin Locusteanu în lucrarea sa, în anul 1889, „din Cei 90 de copii (50 băieţi şi 40 fete) în stare a o urma, la această şcoală au urmat numai 50 băieţi."

La începutul secolului XX, la Şcoala din Vale au funcţionat ca învăţători: Ion Trandafirescu, Ignat Stroescu şi Constantin Stancoveanu.
Deşi până în 1922, şcoala era mixtă, ea era frecventată mai mult de băieţi, întrucât morala societăţii accepta foarte greu educaţia copiilor în şcoli mixte. De aceea timp de 18 ani, între 1922-1940, şcoala primară din Osica dc Sus a fost reorganizată, funcţionând ca două şcoli paralele: una de băieţi şi alta de fete. Şcoala de băieţi a continuat să funcţioneze în localul de bază, construit în 1896, lângă biserica din vale, iar şcoala de fete a funcţionat în casa locuitorului Gheorghe Delcea, pe Linia Curţii.

In acea perioadă, au funcţionat ca învăţători:


- la şcoala primară de băieţi: Florea Constantincscu, M. Bălăceanu, Alexandru Florescu şi Constantin Ochcscu, care era şi preotul parohiei din Vlăduleni;
- la şcoala primară de fete: învăţătoarele Stela Florescu, Elena Liiceanu, Elena Truţescu şi Măria Ionescu.

In anul 1935, la Şcoala din Vale se înfiinţează biblioteca şcolară, dotată cu 310 volume, un muzeu şcolar, un punct sanitar. Pentru nevoi de prim ajutor dat şcolarilor, punctul sanitar avea în dotare: garou, tinctură de iod, spirt, bandaj şi câteva unguente, precum şi o cooperativă şcolară. Cooperativei i s-a dat numele de "Spiru Haret", după numele ministrului care înfiinţase încă din 1910 aceste cooperative în şcolile primare din România, cu misiunea de a asigura elevilor instruirea pentru activităţi practice. Cooperativa şcolară nou înfiinţată avea un capital de 952 de lei, capital care avea să crească la 1277 de lei în 1921 şi la 81795 lei în 1926, când numărul membrilor ajunsese la 111 persoane.

Cooperativa dispunea, chiar în curtea şcolii, de o minifermă agricolă în cadrul căreia existau 9 pomi fructiferi (2 meri, 2 peri, 1 nuc, 2 pruni şi 2 duzi), iar în grădina de legume care sc întindea pe cea. 5 ari, elevii cultivau ceapă, usturoi, mazăre, fasole, morcovi, hrean, castraveţi, cartofi, dovleci, vinete, varză roşie şi albă, meiuş pentru mături.

In cadrul activităţilor de instruire practică desfăşurată în cooperativi şcolară, pe lângă lucrările de întreţinere a culturilor agricole mai  sus menţionate, şcolarii mai lucrau pălării de paie, mături şi alte obiecte artizanale, coşuleţe din pănuşi ( foi de porumb), mături, perii de ghete din par de cal, coşuri din răchită, sticle îmbrăcate în răchită, pe care le vindeau ocuitorilor satului.
De menţionat că şcoala, prin cooperativa sa, mai detinea si o mica pepinieră, unde băieţii învăţau să altoiască pomi fructiferi si trandafiri. Documentele şcolii arată că în acea perioadă au fost altoiţi, cu elevii şcolii, un număr de 250 de puieţi care au fost vânduţi oamenilor din sat. Fetele erau învăţate să lucreze cusături cu arnici.
Banii încasaţi din vânzarea produselor realizate cu elevii erau folosiţi la procurarea de rechizite sau chiar îmbrăcăminte pentru copiii sărmani, cumpărarea de cărţi pentru biblioteca şcolară sau materiale pentru cusături (pânză, ace, arnici, mulineuri etc). Din aceşti bani, în 1946 s-a construit şi fântâna din curtea şcolii.
Directorul şcolii, învăţătorul Ion Lepădatu, a înfiinţat şi un comitet de părinţi ai copiilor, care împreună cu cadrele didactice se ocupa cu colectarea de ajutoare materiale pentru copiii săraci. Tot pentru aceşti copii, în şcoală funcţiona şi o minicantină, unde dimineaţa se servea gustare cu ceai, lapte şi miere.

Până în anul 1927, satul Vlăduleni nu avea o şcoală la care să înveţe copiii din această zonă a comunei. Ei erau şcolarizaţi la cele două şcoli primare existente în satul Osica de Sus, centru de comună, respectiv, băieţii la Şcoala din Vale, iar fetele, la Şcoala din Deluş.

Văzând şi înţelegând dificultăţile cu care se confruntă copiii satului pentru a merge la şcoală prin deplasare zilnică pe o distanţă de circa 2-2,5 km, pe orice vreme, prin zăpezile sau noroaiele uliţelor desfundate, proprietarul Vladu Nica, care era neştiutor de carte, se hotărăşte să construiască o şcoală în care să înveţe aceşti copii. Astfel, pe terenul donat de către regia de tutun, cu bani proprii, Nica Vladu construieşte actuala şcoală din Vlăduleni. Localul, cu două clase, spaţiu suficient pentru a asigura copiilor din acest sat condiţii bune de învăţat, a fost inaugurat la 1 aprilie 1927.

Sătenii, recunoscători pentru generozitatea sa, i-au turnat bustul din bronz şi l-au postat, întru meritată aducere aminte, în faţa intrării în şcoală. Tot atunci a fost plantat şi un stejar, care acum, alături şi împreună cu şcoala şi bustul lui Vladu Nica, a depăşit vârsta de 80 de ani.
In acest an, un grup de fii ai satului, în frunte cu primarul comunei au dezvelit o placă comemorativă pentru stejar, pe care l-au numit a fi drept „stejarul recunoştiinţei".

Scoala in perioada 1934-1948

In 1939, când se declanşează al II-lea război mondial, în învăţământ incep să fie introduse metode de organizare pe principii militare, de apărare pasiva, cântece cu iz militarist şi şcoala şefilor de cuib.

In cadrul şcolii, care din 1940, devine din nou şcoală mixtă, elevii erau grupaţi pe stoluri. Comandantul stolului era preotul Constantin Ochescu, care urmase cursuri de instruire în acest domeniu la Sf. Gheorghe pentru a face pregătire cu copiii. Instruirea practică a început cu săparea tranşeelor în gradina şi curtea şcolii pentru adăpost în caz de atac aerian. Fetele erau împărţite în 2 centurii, dar se insista mai mult asupra cuibului.

Evoluţia nefavorabilă pentru România a războiului de reîntregire a neamului, a adus în Osica de Sus refugiaţi din Basarabia şi din garnizoana laşi care, iniţial, au fost primiţi în incinta şcolii din Vale, după care au fost repartizaţi la diferite familii din sat, unde au locuit pentru o perioadă de vreme.

In timpul războiului au funcţionat ca învăţători: Ion Lepădatu, Alexandru Florescu, Stela Florescu, Elena Georgescu, Dumitru Mandă, Ion Ştefănescu, Alexandra (Bebe) Marcu. Acestor învăţători ai comunei li s-au mai alăturat din 1944 şi învăţătorii: Marin Ene, Grigore Popescu, precum şi învăţătoarea Ludmila Tescovschi.

Din data de 1 noiembrie 1945, la iniţiativa unui grup de profesori din laşi refugiaţi în comuna noastră din cauza războiului, a început să funcţioneze nivelul de studii gimnaziale, sub conducerea preotului Constantin Ochescu.

Prezenţa la catedră a profesorilor: Guja Tamara (limba română şi limba franceză), soţul acesteia, domnul Guja (matematică), Cotae Eugenia (botanică, zoologie, geografie), Constantin Ochescu (religie) a deschis orizonturi de continuare a studiilor liceale şi apoi a celor universitare mai multor generaţii de copii din Osica de Sus şi comunele limitrofe: Şopârliţa, Greci, Cioroi, Fălcoi, Osica de Jos, Dobrun. Din aducere aminte, nominalizăm: pe fraţii Eugenia, Constantin şi Valentina Roşca, fraţii Ecaterina şi Paul Dumitrescu, fraţii Ştefan şi Elisabeta Dumitrana, Elvira Delcea, Gheorghiţa Buleandră, Grigore (Gorică) Lungan, Tudoriţa Dude, Constantin Mitran, Rodica Segărceanu din Fălcoi, Măria Ciotor, Măria Vlad, Lucica Grosu, Gigi Mandă din Cioroi; Vioara Torcea, Rodica Mustaţă, surorile Marioara şi Valeria Roşea de la Bobu, Ion Preoteasa, zis Calafat, fraţii Madi şi Gelu Truţă, Georgică Raicea şi mulţi alţii, pe care îi rugăm să ne ierte dacă i-am uitat.

Profesorul de muzică, Vasile Grosu, care era şi cântăreţ de biserică, a reuşit să organizeze formaţii corale, care mult timp au ţinut cap de afiş manifestărilor culturale din judeţ, precum şi un cor bisericesc la Biserica din vale, care a funcţionat mulţi ani şi după ce absolvenţii gimnaziului din comună erau elevi la Caracal, Piteşti, Craiova sau chiar mai târziu, studenţi In Bucureşti.

In această formă, gimnaziul din Osica de Sus a funcţionat numai timp de 3 ani (1945 - 1948), până la reforma învăţământului din 1948, când a fost integrat în Şcoala elementară.

Evolutia scolii dupa reforma din 1948

Prin reforma învăţământului din 1948, regimul comunist trece la un program susţinut de politizare a şcolii. Sistemul de învăţământ românesc este restructurat, entităţile şcolare sunt rebotezate şi organizate după principiile ş| modelul şcolii sovietice, care exercită o strictă monitorizare a tot ceea ce se întâmplă în şcoala românească. întregul sistem de valori a fost inversat, tradiţia şcolii româneşti a fost negată în totalitate.

In noua formă de organizare, instrucţia şcolară (generală şi de specialitate) din România cuprindea:
    - şcoala elementară, cu două cicluri: ciclul I pentru clasele I-IV, adică fosta şcoală primară şi ciclul II, pentru clasele V-VII, adică fostul gimnaziu unic;
    - şcoala medie (fostul învăţământ liceal) organizată pe profiluri: teoretic şi de specialitate (administraţie economică, cooperaţie, statistică, agricultură, pedagogică etc);
    - facultatea.

    Astfel, în Osica de Sus, începând cu anul 1948, gimnaziul este încadrat în Şcoala elementară, cu sediul la Şcoala din Vale, având ca director pe profesorul Alexandru Marcu.

Politizarea şcolii, al cărui mobil era ascuţirea luptei de clasă, îmbracă cele mai diverse forme.
Astfel, în formula de adresare elev - profesor, profesor - profesor, profesor - director ş.a.m.d. se interzic apelativele „domnule", „doamnă", „domnişoară" şi se introduce ca fiind obligatoriu apelativul „tovarăşe", aceasta fiind forma exterioară de manifestare a omogenizării sociale.

Propaganda vizuală, care la început era de-a dreptul ostentativă, cu timpul, aparent, se mai atenuează. în primii ani, până în 1953, tablourile lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin erau prezente în toate sălile şcolare. Mai apoi, locul acestora a fost luat de membrii CC. al P.M.R., în frunte cu Gheorghiu Dej, iar din 1965 devin nelipsite tablourile membrilor Biroului politic al CC. al P.C.R., în frunte cu Nicolae Ceauşescu.

După scurt timp, însă, când a apărut cultul personalităţii marelui conducător, şi până la revoluţia din decembrie 1989, singurul tablou care trebuia să existe în orice spaţiu de învăţământ era cel al lui Nicolae.
In fiecare şcoală trebuia să existe o gazetă de perete cu articole politico-propagandistice schimbate săptămânal.
Până în aprilie 1964, când România s-a detaşat oficial de „Planul Valev", care viza integrarea economică a ţărilor europene din spaţiul sovietic inii-o eventuală uniune statală comunistă, nu exista şcoală în care să nu fie un „Colţ ARLUS" , unde erau prezentate tot felul de materiale propagandistice de preamărire a acestor legături de „prietenie frăţească". Era la fel de frateasca  precum zicala memorabilă a acelor ani împovărători: „Tu îmi dai i rasul, eu îţi iau nevasta"!

Inregimentarea comunistă era una dintre formele principale de politizare a şcolii româneşti.
Cea mai mare parte a corpului profesoral era determinată, mai ales prin presiuni morale, să se înscrie în partid, deoarece, în noua lor calitate, puteau fi mai uşor fidelizaţi ideilor şi politicii comuniste.
O primă manevră, în care au fost atraşi învăţătorii de la sate, a fost în anul 1950, în misiunile de alfabetizare. A fost ca la jocul de şah. O mutare înşelătoare de atragere a adversarului în cursa care avea să-l ducă la finalul inevitabil, cel de şah-mat.

Normal, alfabetizarea a fost o acţiune patriotică, de mare răspundere socială şi cu impact deosebit asupra sătenilor neştiutori de carte. în comuna noastră, au fost organizate 3 centre ale cursurilor de alfabetizare: la Şcoala din Vale, Şcoala din Vlăduleni şi la Regia de tutun. Numai în prima fază, au fost cuprinşi la alfabetizare 250 de cursanţi, de la vârsta de 20 de ani până la vârsta de 60 de ani. Ţinute de toţi învăţătorii din comună, cursurile se rezumau la învăţarea literelor, cifrelor, cititul şi scrisul. Examenul de absolvire s-a ţinut în faţa unei comisii formată din: Marcu Alexandru -directorul Şcolii din Vale; învăţătorii Delcea Ilie, Catană Natalia, Pogorevici Valentina, Lepădatu Ion; preşedintele Sfatului Popular - Căcărează Mihai; secretarul organizaţiei PMR  Osica - Stanciu Nicolae; din partea UTM -Lepădatu Marin; din partea Frontului Plugarilor - Dumitrescu Grigore; instructorul de pionieri - Florescu Letiţia; cetăţeanul Şoarece Dumitru.

In acelaşi timp, cea de-a doua masă de manevră din şcoală, elevii, nu au fost scăpaţi din vederile partidului. Aceştia, începând cu cei din clasa a II- a până în clasa a VII-a, erau înregimentaţi în organizaţia politică de pionieri şi, în şcoală, erau obligaţi să poarte uniforma şi cravata roşie de pionier. Când împlineau vârsta de 14 ani, erau înscrişi în UTM, care apoi si-a schimbat denumirea în UTC .

A doua mutare a asaltului şahist de pervertire a intelectualitatii satelor, a fost aceea de valorificare, de către partid, a prestigiului căpătat de învăţătorii de „tip nou" în faţa sătenilor - în general, dar mai ales în faţa celor alfabetizaţi. Bucuria de a şti să scrii şi să citeşti la vârsta maturităţii depline, a făcut să crească încrederea ţăranului român faţă de învăţător. Partidului nu-i mai rămânea decât să exploateze această încredere. De aceea, pentru a înfrânge rezistenţa ţăranului faţă de procesul de colectivizare a agriculturii, a ieşit la înaintare cu omul şcolii, transformat în activist de partid.

Invăţătorul a fost scos de la clasă şi trimis să convingă pe ţăran sa „accepte" deposedarea forţată de proprietatea lui de pământ moştenită din moşi strămoşi, mai întâi sub forma înscrierii într-o formă asociativă mai simplă - întovărăşirea -, şi mai apoi în gospodăria colectivă. Sigur că la început, implicarea învăţătorului în munca politică de colectivizare a agriculturii a întâmpinat şi rezistenţa acestuia, mai mult sau mai puţin manifestă. Soluţia la care a recurs partidul - stimularea profesională - a fost una subtilă. In procesul de evaluare profesională pentru salarizare şi/sau promovare, criteriul principal era cel al muncii obşteşti. Neimplicarea în munca obştească putea însemna chiar scoaterea din învăţământ. Aşa că, vorba ţăranului român obligat să facă ceea ce nu-şi doreşte, dar reflectă spăşit: „Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă"!

Pentru cei înregimentaţi în frontul clasei muncitoare a urmat, apoi, educarea partinică prin: jurământul solemn, tot felul de şedinţe de partid lunare şi trimestriale la toate eşaloanele (grupa de partid, organizaţia de bază, comitet pe şcoală, comună, raion/judeţ), învăţământul politico-idcologic, şcolile de partid şi alte forme prin care învăţătorul era sufocat.

Educarea prin muncă se adăuga la formele de fidelizare faţă de partid, în cadrul cărora munca voluntară ocupa un loc de frunte nu numai pentru elevi şi corpul profesoral, ci chiar pentru toţi oamenii muncii. învăţământul, însă, devenise un fel de detaşament de sacrificiu, care intra în lupta dusă de partid pentru zdrobirea duşmanului de clasă".

Şantierele naţionale pentru construirea marilor obiective economice, ca şi cele de interes local - muncile agricole de toamnă - erau de neconceput fără participarea şcolilor şi facultăţilor.

Condiţiile de viaţă ale ţăranului român erau departe de trilul îmbelşugat invocat la congresele şi plenarele triumfaliste ale partidului. Acesta, pentru a-şi ameliora existenţa, a ajuns să fure din propria muncă, câte un buzunar sau o poală de boabe, pe care le aducea seara acasă, la adăpostul întunericului, riscându-şi libertatea şi poate chiar şi viaţa.

Pentru a combate boicotul ţăranului de a prelungi cât mai mult campania de recoltare - ceea ce îi asigura agonisirea unei oarecare cantităţi de boabe, partidul a trimis la acţiune „brigada de şoc a elevilor şi studenţilor". Era, deja, un lucru statuat, ca primele două săptămâni din structura anului de studiu să fie destinate campaniei agricole de toamnă. Dacă situaţia din teren impunea, cele două săptămâni se puteau prelungi sine die.

In aceste campanii de recoltare se ajunsese la situaţii ridicole, deoarece, în timp ce studenţii şi elevii ieşeau dimineaţa la câmp, ţăranii îşi dădeau coate în spatele gardurilor de la curţi şi făceau haz pe socoteala lor. Nu mira şi nici nu deranja pe nimeni că, la vremea aceea, circula definiţia hazlie, potrivit căreia „Ţărănimea era pătura socială care, din când în când şi cu totul întâmplător, mai participa şi la munci agricole ajutând la nevoie pe elevi, studenţi şi militari".

Evidenţele şcolii din vale consemnează că în anul 1950 au funcţionat ca învăţători: Marin Ene, Dumitru Mandă, Grigore Popescu, Alexandru Jugaru, Suzana Ancuţa, Ion Lepădatu, Ilie Delcea, Alexandru Marcu (era şi director).

In prima fază de funcţionare a ciclului doi de la şcoala elementară (clasele V-VIII), din lipsă de cadre, alături de profesoara Eugenia Cotae care provenea din prima echipă a gimnaziului şi care avea calitate de profesor universitar, au mai fost folosiţi ca profesori o serie de învăţători, precum Marcu Alexandru la limba română, Pogorevici Valentina la limba rusă, Lepădatu Ion la istorie, Stelian Grigore la matematică. De asemenea la acest nivel de studii gimnaziale au mai funcţionat provizoriu şi învăţătorii Catană Virgil, Catană Natalia, Răpiţeanu Argentina, Caragheaur Ştefan, Popescu Grigore şi Dumitru Grigore, care erau în acelaşi timp învăţători şi la şcoala din Vlăduleni.

Din 1970 - până în 2004, au predat, în diferite perioade la Şcoala din Vale (Nr.2) următoarele cadre didactice: înv. Ancuţa Suzana, Mandă Lucia (Grosu), Irina Iacob, Ene Măria, Ionescu Pavel, Stanca Nicoliţa, CcrnUtol Gheorghe, Cristea Angela, Păun Constanţa, soţii Enache (prof. de fiziol Scarlat Ana (geografie), Mustaţă Măria, Lixandru Olga, Modorcea Ghcorgh (istorie), Lixandru Gheorghe (matematică), Sulger Marin (lb. română), Paun Cecilia (lb. franceză). După Marcu Alexandru, la şcoala nr.2, s-au succedai la funcţia de director: învăţătorul Ionescu Pavel, profesorul Sulger Marin, Modorcea Gheorghe şi Lixandru Gheorghe.
   
La iniţiativa învăţătorului Pavel Ionescu, în anul şcolar 1966-1967 se înfiinţează Liceul din Osica de Sus, având o clasă cu profil real. In primul an de la înfiinţare, a funcţionat în cadrul localului şcolii nr.2, apoi s-a mutat in localul actual, construcţie nouă, cu 16 clase, laborator şi cancelarie pentru profesori. Subliniem faptul că la construcţia noului local al liceului, o contribuţie însemnată au avut-o cadrele didactice ale liceului şi elevii din Osica în frunte cu inimosul învăţător Ionescu Pavel, care au lucrat pe şantier cot la cot cu muncitorii.

Profesorii care au predat la liceu în primii ani de funcţionare au fost: ing. Ilie Amzu (agricultură), Cănăvoiu Ion (lb. română), Dina Ovidiu (lb, rusă), Dina Angela (lb. franceză), Raicea Puiu (biologie), Raicea Măria (geografie), Costea Haralambie (matematică), Opriţescu Constantin (matematică), Opriţescu Nicoliţa (chimie), Vanda Teofil (istorie), Mierlăcioiu Vasile (ed. fizică), Corbu Ileana (pregătire tehnică), Nicolau Ion (geografie), Cotulbea Floarea (lb. rusă), Ciuculescu Dumitra (biologie). Pe parcurs, până în prezent (anul 2009), pe listă mai putem adăuga şi alţi profesori cu stabilitate la catedră, şi anume: Militaru Marian (istorie), Sârbu Ion (geografie). In cadraul liceului funcţionează şi ciclul gimnazial şi primar. Profesorii de la clasele liceale predau şi la clasele gimnaziale. Dintre profesorii care predau la clasele gimnaziale pe care le-a avut în ultimul timp liceul şi care au avut stabilitate, amintim pe Piţigoi Ilie (biologie), Piţigoi Dumitra (lb. română), Tutelcă Elena (matematică), Pascar Elena (fizică), Liiceanu Cornelia (matematică).

La clasele primare, după înfiinţarea liceului, învăţători cu mai mare stabilitate, au fost: Trecere Tudoriţa, Tutelcă Gheorghe, Jilavu Niculiţa, Bălănescu Ion, Dumitrescu Ileana, Bălănescu Ioana şi Iacob Irina.

De la înfiinţare până azi, liceul a avut ca directori pe: Costea Haralambie, Nicolau Ion, Raicea Puiu, Amza Ilie, Vanda Teofil, Militaru Marin, Opriţescu Constantin, Păun Cecilia şi Tanislav Tony. în anul şcolar 2006-2007 se înfiinţează şi funcţia de director adjunct şi primul care ocupă această funcţie este prof. Sîrbu Ion, până în decembrie 2008.
In ceea ce priveşte regulamentele şcolare, până în anul 1989, uniforma la elevi era obligatorie, fiecare ciclu avea specificul său, inclusiv cei de la grădiniţă aveau uniforma lor şi se numeau „şoimii patriei".
In prezent, în liceu sunt 273 elevi, din care: 104 la clasele liceale, 99 la clasele gimnaziale şi 70 la clasele primare.

Cum spuneam, liceul, după ce a funcţionat un an la Şcoala nr.2, se mută în local nou, cu 8 săli de clasă în timpul directorului Nicolau Ion, apoi cladirea se mai măreşte cu încă 8 săli de clasă.

Liceul are profil teoretic. In anul 1978, considerându-se de către Ministerul învăţământului că liceele de la ţară nu sunt de calitate, ia hotărârea a le desfiinţeze (rămâne numai treapta I), cls.IX - X fiind obligatorii. După 1990, se revine şi liceul funcţionează din nou cum îl cunoaştem. Vechea şcoală din Vlăduleni, după construirea liceului, a fost un timp internat de fete, iar în prezent este grădiniţă de copii.
   
Şcoala generală din satul Greci a luat fiinţă în anul 1888, la început într-o casă particulară. In anul 1920 se construieşte un local de şcoală cu 2 săli de clasă, apoi se mai adaugă alte 2 săli de clasă. In 1938 şcoala arde, după care este refăcută. Primul învăţător a fost preotul Băgulescu. In prezent, sunt înscrişi 125 de copii, din care 75 la ciclul gimnazial şi 50 la ciclul primar.

In ultimii 30 de ani, la această şcoală au funcţionat ca învăţători: Constantin Nicolae, Constantin Silvia (Dorogan) venită din Basarabia, de asemenea Popovici Raisa şi familia Jantovan, tot din Basarabia. Apoi amintim pe Teodor Marin şi Teodor Georgeta, Dorită Niculiţa, Munteanu Mihai şi Munteanu Nicoleta.
Dintre profesorii cu stabilitate care au funcţionat la Greci, amintim pe Piţigoi Ilie (biologie), Lepădatu Dan (matematică), Lepădatu Virginia (lb. română), Sârbu Ion (geografie), Vlădoianu Viorica (agricultură), Munteanu Lucica (matematică), Andrei Nicoliţa, Nicolau Ion (geografie). Principalii directori de şcoală la Greci, au fost: Constantin Nicolae, Teodor Marin, Piţigoi Ilie, Nicolau Ion, Lepădatu Virginia, Lepădatu Dan şi Sârbu Ion.

In ceea ce priveşte şcoala din Tomeni, până în 1964, copiii din ciclul gimnazial mergeau la Greci. In 1967 ia fiinţă şi aici ciclul gimnazial cu cls.V-VIII, ce a funcţionat până în 1974, când se desfiinţează, iar copiii merg din nou să facă ciclul gimnazial la Şcoala din Greci, până în prezent.  Şcoala s-a construit în anul 1952, cu 2 săli de clasă şi cancelarie. Primul învăţător a fost Dumitra Popescu, apoi a urmat învăţătorul Rotam Gheorghe şi, în prezent, este învăţător Munteanu Ştefan.
De menţionat că în anul şcolar 2008-2009 şcoala din Tomeni are un efectiv de numai 17 elevi, cuprinşi în clasele I-IV.

Şcoala din Ostrov ia fiinţă în anul 1949, cu un singur post în local particular şi a funcţionat până în 1988, când şcoala se desfiinţează. Primul învăţător a fost Bălănescu Ion, al doilea a fost Iacob Mihai din Şopârlita, si ultimul a fost Munteanu Ştefan.

Scurte concluzii

După ultimul război mondial şi până la evenimentele revoluţionare din 1989, învăţământul din Osica de Sus a cunoscut, în paralel cu dezvoltarea sa instituţională - care a fost remarcabilă - un pronunţat proces de politizare, ceea ce a diminuat conţinutul calitativ al procesului educaţional.

De subliniat însă că trecerea de la nivelul de şcoală primară la studii gimnaziale - o premieră absolută în mediul rural al anului 1945-, a deschis larg drumul către cultură pentru generaţii întregi de tineri din comună şi din împrejurimi. O întreagă pleiadă de tineri osiceni cu reale calităţi intelectuale, prin strălucite studii de specialitate, au devenit diplomaţi, cadre universitare, filozofi, medici, oameni de litere, profesori şi învăţători, ingineri, economişti, avocaţi, cu care comuna noastră se mândreşte. Trendul ascendent este plin de speranţe.

In prezent, autorităţile locale sunt preocupate să asigure cele mai favorabile condiţii pentru ca şcoala osiceană să ofere societăţii copii cu o temeinică pregătire generală care, afirmându-se în plan profesional în diferitele domenii ale vieţii, asemenea înaintaşilor lor, să ducă pe mai departe bunul renume ce şi l-a creat în timp.

Doi sunt pilonii principali pe care se sprijină în înfăptuirea nobilei misiuni ce şi-au asumat-o: baza materială şi resursele umane.

In ultimii ani eforturile de investiţii au fost orientate prioritar spre reabilitarea, îmbunătăţirea şi modernizarea spaţiilor de învăţământ la Şcoala generală nr. 2 din Osica de Sus şi la Şcoala primară din Tomeni. Pardoselile noi, uşile şi geamurile termopan, plafoanele false, termosistemele, fac parte deja din ambientul normal, iar sistemul de monitorizare video de la Scoala nr. 2 din Osica de Sus nu mai reprezintă o noutate. Copiii de la grădiniţa cu program normal nr. 1 din Osica de Sus se bucură de grup sanitar de interior, care le creează condiţii sanitare moderne de îngrijire.
In zona liceului se conturează un minunat campus şcolar care va spori zestrea liceului cu laboratoare moderne de informatică, istorie-geografic, chimie, un amfiteatru nou, ateliere-şcoală, cămin-internat, club, cantină, terenuri de sport.

Unităţile şcolare din comună beneficiază de un corp profesoral tânăr, entuziast, cu o foarte bună pregătire pedagogică şi de specialitate, am putea spune, fară teama de a greşi, un corp profesoral de elită. Serviciile educaţionale din cele 10 unităţi de învăţământ sunt asigurate în prezent de 34 de profesori, dintre care 8 sunt profesori de liceu, 18 învăţători, 8 educatoare şi 15 personal auxiliar şi nedidactic.

Read 326 times Last modified on Miercuri, 04 Martie 2020 16:09

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.